Tag: invazive

Specii invazive

În perioada 2011-2015 Agenția pentru Protecția mediului Caraș-Severin împreună cu Administrația Parcului Natural Porțile de Fier, Universitatea din București – Centrul de Cercetare a Mediului și Efectuarea Studiilor de Impact și Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” implementează un proiect al cărui scop principal este acela de asigura un statut de conservare favorabil pe termen lung pentru cormoranul mic, rața roșie și habitatele lor din ROSPA0026 Cursul Dunării-Baziaș-Porțile de Fier prin implementarea și diseminarea unor măsuri eficiente de conservare.

Proiectul este pus în practică cu sprijinul Uniunii Europene prin programul LIFE Nature 2000 și a Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice în Parcul Natural Porțile de Fier. Prezența speciilor invazive   reprezintă una dintre principalele amenințări la adresa biodiversității zonei umede Porțile de Fier.

Astfel, în zonă a fost implementat un sistem de avertizare rapidă a invaziilor de plante acvatice. Sistemul acționează ca un filtru al invaziilor acvatice pentru cursul Inferior al Dunării și se bazează pe detectarea și eliminarea speciilor invazive prin participarea instituțiilor publice, a sectorului neguvernamental și a publicului.

De asemenea, a fost achiziționat un echipament plutitor pentru eliminarea macrofitelor invazive din ROSPA0026 și regulat se efectuează campanii de eliminare a plantelor acvatice în exces.

Speciile invazive sunt organisme animale și vegetale care au fost introduse în noi teritorii deliberat sau accidental și care provoacă prejudicii ecologice și economice. Ele se dezvoltă spontan în teritoriul nou ocupat. Se înmulțesc rapid și elimină speciile care se găsesc în mod normal în zonă.

Vizonul american

Nume științific: Neovison vison Schreber, 1777

Carnivor semiacvatic de mărime mijlocie originar din America de Nord (Canada și SUA) a fost introdusă în Europa la începutul anilor ’50 în ferme de creștere pentru valorificarea blănii și naturalizată în cea mai mare parte a Europei (Mitchell-Jones et al., 1999)

Identificarea speciei

Mai mare și mai grea decât nurca europeană, are corpul alungit, membre relativ scurte şi o coadă de aproximativ o treime din lungimea corpului. Capul împreună cu corpul ating o lungime de 45 cm, în timp ce coada ajunge adesea la 25 cm. Blana densă și lucioasă are o culoare uniformă maro închis aproape spre negru. Creşterea în captivitate pentru blană a dus la diversificarea paletei de culori de la alb, gri, cafeniu până la negru (IUCN/SSC, 2009). Prezintă o mică pată de culoare albă pe bărbie și care ocazional se poate extinde până pe buza superioară. Fiecare pată albă este unică, ceea ce permite o identificare precisă a fiecărui individ. Vizonul năpârlește de două ori pe an, părul din vară fiind pe deplin dezvoltat la mijlocul lunii Iulie și care este înlocuit iarna până în Noiembrie. Atât masculii cât și femelele au dimensiuni similare dar masculii cântăresc mai mult decât femelele. În sălbăticie masculii pot atinge 1,5 kg în timp ce femelele cântăresc pe jumătate. Se mișcă bine atât pe uscat cât și pe apă, au picioare prevăzute cu 5 degete unite printr-o membrană interdigitală. Au o vedere ascuțită, pentru vânătoare și identificarea mișcării și a posturii alor indivizi pentru a comunica. Când intră în contact cu alți indivizi emite semnale vocale specifice (sunete stridente, scheunături).

Descrierea habitatului

Vizonul american  este un animal care se adaptează rapid în majoritatea tipurilor de habitate.  Se întâlneşte de-a lungul pâraielor cu ape lente, a râurilor, lacurilor și a mlaștinilor, în habitate xerice cu hrană abundentă (Arnold şi Fritzell, 1990). Vizuinele sunt întotdeauna amplasate în apropierea corpurilor de apă care reprezintă principala sursă de hrană a vizonului. Un singur vizon poate construi mai multe vizuine pe teritoriul lui dacă găsește condiții propice. Densitatea populației diferă în funcție de calitatea habitatului. În habitatele mai puțin propice cum ar fi râurile și lacurile de munte se găsesc 2-3 indivizi/10 km² în timp ce în habitatele favorabile se găsesc peste 10 indivizi/10 km².

Biologie 

Este o specie acvatică carnivoră a cărei dietă se bazează pe prada locală în general peşti, amfibieni, crustacee şi mamifere mici (Birks şi Dunstone, 1985; Bueno, 1994). Vânează orice animal găsit în teritoriile ei și care are dimensiuni mai mici decât ale ei, ceea ce reprezintă parte din succesul răspândirii vizonului în tipuri de habitat cât mai diverse. Simțurile bine dezvoltate îi permit să vâneze subacvatic, are o vedere foarte bună și mustăți sensibile care îi permit să-și localizeze prada chiar și în apele întunecoase. Vizonul încep să vâneze plonjând în apă direct din crengile copacilor sau de pe malul apei, putând rămâne scufundate până la 20 de secunde până își localizează prada: peşti, amfibieni, crustacee şi mamifere mici (Birks şi Dunstone, 1985; Bueno, 1994). Vânează și păsări acvatice cum ar fi lișite, rațe, găinușe de baltă. Vânează și specii terestre folosindu-și vederea ageră pentru a localiza prada în vizuine, la nivelul solului sau pe ramurile copacilor. Iepurii sunt prada lor preferată în timp ce vânează pe sol, dar vânează de asemenea șobolani, chițcani, șoareci de câmp, broaște și insecte. Datorită greutății lor mai mari decât a femelelor vizon, masculii atacă prăzi de dimensiuni mai mari față de prăzile atacate de femele. Prăzile mari sunt târâte în vizuină pentru a fi depozitate și consumate mai târziu. Iepurii și păsările acvatice sunt imobilizate printr-o mușcătură puternică de ceafă. Vizonul american este un animal solitar dar teritoriile unor indivizi se pot suprapune în habitatele propice conducând astfel la lupte între masculi în perioadele de împerechere. Se împerechează primăvara , iar puii se nasc în timpul verii. Gestaţia durează între 39-76 zile; masculii ating maturitatea la 18 luni cântărind între 550-1250 g la maturitate iar femelele ating maturitatea la 12 luni ajungând să cântărească 550-1000 g la maturitate. Au o durată de viaţă de aproximativ 5 ani în sălbăticie (Macdonald et al., 2002).

Eradicare și metode de control

Prin refacerea habitatului, recuperarea concurenţilor nativi (Macdonald şi Harrington, 2003).

Control mecanic – Capturarea indivizilor folosind cuști autorizate.

Photo credit

Simon Pierre Barrette

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/de/Neovison_vison_PP.jpg

Bibliografie

Arnold T.W., Fritzell E.K., (1990), Habitat use by male mink in relation to wetland characteristics and avian prey abundances, Canadian Journal of Zoology 68: 2205-2208;

Birks J.D.S., Dunstone N., (1985), Sex-related differences in the diet of the mink Mustela vison, Holarctic Ecology, 8: 245-252;

Bueno F., (1994), Alimentacion del vison Americana (Mustela vison, Schreber) en el Rio Voltoya (Avila, Cuenca del Duero), Donana, Acta Vertebrata 215:13;

Clode D., MacDonald, D.W., (2002), Invasive predators and the conservation of island birds: the case of American Mink Mustela vison and terns Sterna spp. in the Western Isles, Scotland, Bird Study, 49: 118-123;

IUCN/SSC, (2009), Neovison vison/Mustela vison, Invasive Species Specialist Group (ISSG), www.issg.org ;

Macdonald D.W., Harrington L.A., (2003), The American mink: the triumph and tragedy of adaptation out of context, New Zealand Journal of Zoology, 30: 421-441;

Macdonald D.W., Sidorovich V.E., Anisomova E.I., Sidorovich N.V., Johnson P.J., (2002), The impact of American mink Mustela vison and European mink Mustela lutreola on water voles Arvicola terrestris in Belarus, Ecography, 25(3): 295-302;

Crab chinezesc

Nume științific: Eriocheir sinensis Milne-Edwards, 1854

Specie care își are originea în apele temperate dintre estul Rusiei (Vladivostok), sudul Chinei, Peninsula Coreea, Japonia și Provincia Taiwan. A fost transferată cel mai probabil prin intermediul apelor de balast în nordul Europei prin anii 1900. În anul 1914 prezența lui a fost semnalată pe fluviul Elba, ajungând apoi în Marea Baltică în 1926 (Panning, 1938; Herborg et al., 2003).  A fost descoperit și în America de Nord în special în Golful San Francisco, California în anul 1992 și Hawaii.

Descrierea habitatului

Este o specie ce trece de la habitatele de apă dulce unde îşi petrece anii ca juvenil la habitate cu apă sărată cu scopul de a se reproduce (Rudnick et al., 2000). Crabii adulţi se găsesc în apă dulce, salmastră şi sărată iar marea majoritate a femelelor ovipare se găsesc în apă sărată (Rudnick et al., 2003; Veilleux şi Lafontaine, 2007).

Identificarea speciei

Carapacea în formă de pătrat face clar distincţia între această specie invazivă de alte specii europene de crabi. Carapacea poate atinge o lăţime de 5-7cm, deşi lăţime maximă înregistrată la un crab adult a fost de aproximativ 10cm (Czerniejewski et al., 2003). Un element-cheie de identificare este părul ce îi acoperă cleştele, bine dezvoltate la indivizii de sex masculin. Culoarea variază de la galben la maro, foarte rar violet. După ce dimensiunea carapacei depăşeşte 1-2 cm lăţime, se poate face o diferenţiere între crabii de sex feminin şi cei de sex masculin în funcţie de forma abdomenului. La femele este rotunjit şi ocupă cea mai mare suprafaţă a toracelui iar la masculi abdomenul este mai îngust şi în formă de pâlnie inversată (Gollasch S., 2006).

Reproducere și ciclu de viață

Împerecherea și reproducerea are loc toamna târziu și iarna la salinități de ≥18‰. O femelă poate produce între 100000-1000000 de ouă pe sezon. Femelele fecundate se mută în ape adânci și poartă ouăle fecundate sub placa abdominală pe toată perioada iernii. Primăvara femelele se reîntorc în apele marine. Juvenilii eclozează din iarnă până în vară, ramânând în stadiu planctonic aproximativ 1-2 luni. Când devin adulte, larvele migrează în apele râurilor pentru 1-4 ani, unde se hrănesc cu aproape orice: de la plante, pești și nevertebrate.  Tolerează temperaturi variate ale apelor, de asemenea poate supraviețui în ape foarte poluate și în habitate acvatice modificate. Poate trâi între 1-5 ani în funcție de locație. Această variație este legată de timpul necesar pentru a ajunge la maturitate cât și activitatea reproductivă, de vreme ce se consideră că procrează o singură dată, murind apoi după reproducere (Panning, 1938).

Impact

Crabii adulţi migrează din sistemele de apă dulce pentru a se reproduce şi mor în estuare. Acest export de biomasă poate avea un impact asupra lanţului trofic, în special atunci când mase foarte mari de crabi migrează (Rudnick şi Resh, 2005). Este un omnivor oportunist care consumă plante acvatice, alge, detritus, icre de peşte, o varietate de macronevertebrate (Gollasch, 1999; Rudnick et al., 2003) dar şi specii native incluzând macroalge, nevertebrate şi peşti putând contribui la reducerea semnificativă a acestora. Are un potenţial de bioacumulare a contaminanţilor organici şi anorganici ce pot fi trasmişi mai sus în lanţul trofic. Acest tip de bioacumulare a fost documentat pentru populaţiile de E. sinensis din Asia (Rudnick et al., 2000). Sapaturile efectuate de crabi contribuie la deteriorarea digurilor şi creşterea gradului de eroziune al malurilor (Gollasch, 2006). Distrugerea unor diguri ar putea influenţa controlul indundaţiilor şi alimentarea cu apă (Rudnick et al., 2000).

Eradicare și metode de control

Controlul acestei specii este dificil din cauza abundenţei, a ratei ridicate de reproducere şi a gamei largi de toleranţe fiziologice (Deborah et al., 2003). În ciuda eforturilor depuse, nici o strategie eficientă de management nu a fost dezvoltată şi toate eforturile de eradicare au demonstrat o eficienţă limitată (Gollasch, 2006).

Photo credit

Christian Fischer

http://de.wikipedia.org/wiki/Chinesische_Wollhandkrabbe#mediaviewer/File:EriocheirSinensis5.jpg

Bibliografie

Gollasch S., (2006), NOBANIS – Invasive Alien Species Fact Sheet – Eriocheir sinensis,

http://www.nobanis.org/files/factsheets/eriocheir_sinensis.pdf

Gollasch S., (1999), Current Status on the increasing abundance of the Chinese mitten crab Eriocheir sinensis H. Milne Edwards, 1854 in German rivers, Proceedings of the First Annual Meeting on the Chinese mitten crab in California, 23 March, Sacramento, CA;

Gollasch S., Minchin D., Rosenthal H., Voigt M., (1999), Exotics Across the Ocean. Case histories on introduced species: their general biology, distribution, range expansion and impact, Logos Verlag, Berlin;

Herborg, L.-M., Rushton, S.P., Clare, A.S., and Bentley, M.G. 2003. Spread of the Chinese mitten crab (Eriocheir sinensis H. Milne Edwards) in Continental Europe: analysis of a historical data set. Hydrobiol. 503: 21-28.

Panning, A. 1938. The Chinese mitten crab. Ann. Rep. Smithsonian Inst. 361- 375.

Rudnick D., Resh V., (2005), Stable isotopes, mesocosms and gut content analysis demonstrate trophic differences in two invasive decapods crustacea, Freshwater Biology, 50: 1323-1336;

Biban soare

Nume științific: Lepomis gibbosus Linnaeus, 1758

Este un pește de apă dulce, originar din America de Nord. Specia a fost introdusă în scop ornamental în Franța în anul 1877 iar mai apoi în multe regiuni din Europa. Astăzi se întâlnește Europa Centrală și de Vest, în Peninsula Iberică și în regiunea Mării Negre (Frose şi Pauly, 2005).

Identificarea speciei

Corpul bibanului soare este înalt, comprimat lateral, acoperit cu solzii mari și duri care au marginea posterioară zimţată. Gura este mică iar pe fălci prezintă porțiuni cu dinți foarte ascuțiți, curbați. Înotătoarea dorsală este constituită din două părți (aparent unite). Partea anterioară este mai mică decât partea posterioară și are 9-12 țepi; partea posterioară are între 10-14 radii (ramificații). Înotătoarea anală are 3 țepi urmați de 8-11 radii. Aripioarele pelvine sunt localizate toracic iar cele pectorale au doar câte un țep. Linia laterală (sistem senzorial) este completă, curbată dorsal în partea de mijloc a corpului. Are un colorit atractiv, verde albăstrui sau oliv pe partea de sus a capului și pe spate, pe părțile laterale sunt prezente pete izolate portocalii. Burta este galbenă iar operculele au reflexe albastre spre verde cu evidente pete negre cu chenar roșu. Coloritul se intensifică în perioada de înmulțire.

Descrierea habitatului

Sunt peşti de apă dulce ce se găsesc în lacuri, iazuri, râuri şi pâraie. Preferă apa rece către moderată, limpede până la 1-2 m adâncime din zonele cu vegetaţie abundentă. Temperatura ideală variază între 21-24ºC (Wang, 1996; Paulson şi Hatch, 2002).

Reproducere și ciclu de viață

Au o dietă variată ce include insecte, larve de insecte, moluşte, crustacee, lipitori şi peşti mici. Bibanul soare este un pește care depune mai multe ponte iar masculul este cel care îngrijește. Ponta începe atunci când temperatura apei este ridicată (aproximativ 20º C).  Masculii teritoriali apără un mic teritoriu în care construiesc un cuib, o groapă mică (3-5 cm adâncime și aproximativ 40 cm lungime) în vecinătatea vegetației. Mărimea cuibului este aproximativ de două ori mai mare decât dimensiunea masculului. Curtarea este limitată la o secvență de răsuciri și repetate acțiuni de împerechere care au loc în cuib și care sunt ocazional întrerupre de alți masculi. Un mascul se poate împerechia consecutiv cu mai multe femele. După împerechere, masculul păzește cuibul, ventilează ouăle și păzește icrele pănă la absorbția sacului vitelin.

Bibanul soare ajunge la maturitate la vârsta de 1-2 ani. Femela poate depune între 600-5000 icre, numărul acestora variază în funcție de dimensiunea peștelui și tipul de mediu. Icrele sunt galbene și au între 0,8-1,3 mm. Trăiesc de obicei între 5-6 ani dar pot ajunge până la 12 ani în captivitate. Acestă specie poate trăi până la 10 ani (în apele native) și până la 8 ani în Europa (Paulson şi Hatch, 2002). Este un pește omnivor care se hrănește în principal cu viermi, crustacee și insecte dar consumă de asemenea pești mici și icre de pește precum și alte vertebrate.

Impact

Competiţie cu alte specii, reducerea cantităţii de zooplancton ceea ce rezultă în creşterea eutrofizării (Brabrand şi Saltveit, 1989)

Eradicare și metode de control

Introducerea speciilor de pești străini în ape deschise este interzis în marea majoritate a țărilor europene. Datorită faptului că bibanul soare este propagat în principal de către acvariști și din cauza preferinței temperaturii, populațiile pot fi ținute ușor sub control. Oricum creșterea temperaturii apei poate favoriza bibanul soare și schimba situația în viitor. În habitate favorabile (ape încălzite) bibanul soare poate deveni foarte abundent și probabil imposibil de eliminat. Principala metodă de prevenire ar trebui să o reprezinte schimbarea interesului acvariștilor de a păstra peștii nativi în iazurile in parcuri și grădini în locul speciilor de pești ornamentali. În plus, este importanta realizarea de campanii de informare cu privire la faptul că este interzisă eliberarea peștilor de acvariu în ape deschise.

Orice proiect de eradicare al bibanului soare nu ar trebui început fără efectuarea un studiu de evaluare specifică care să indice fezabilitatea tehnică și financiară a acestui proiect de eradicare. Principala constrângere este lipsa tehnicilor de eradicare specifice speciei care pot fi aplicate pe speciile de peşti (Scalera şi Zaghi, 2004).

Photo credit

http://gallery.nanfa.org/v/members/blakemarkwell/centrarchidae/lepomis/gibbosus01.html?g2_imageViewsIndex=2

Bibliografie

Brabrand A., Saltveit S.J., (1989), Ecological aspects of the fish fauna in three Portuguese reservoirs, Arch. Hydrobiol., 114: 575-589;

Copp G.H., Fox M.G., Przybylski M., Godhinho F.N., Vila-Gispert, (2004), Life+time growth pattern of punpkinseed Lepomis gibbosus introduced to Europe, relative to native North American populations, Folia Zoologica, 56: 237-254;

DAISIE, (2006), Myocastor coypus. Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe, http://www.europe-aliens.org/

Froese R., Pauly D., (2005), Lepomis gibbosus/Pumpkinseed, FishBase, http://www.fishbase.org

Page L.M., Burr B.M., (1991), A field guide to freshwater fishes of North America north of Mexico, Houghton Mifflin Company, Boston;

Paulson N., Hatch J., (2002), Fishes of Minnesota.

Scalera R., Zaghi D., (2004), Alien species and nature conservation in the EU: The role of the LIFE program, European Comission, Office for Official Publication of the European Comunities;

Wang J., (1996), Fishes in the Sacramento-San Joaquin Estuary and Adiacent Waters, California. A Guide to the Early Life History, Berkeley Digital Library Project

Zambila de apă

Nume științific: Eichhornia crassipes (Mart.) Solms 1883

Plantă acvatică originară din Brazilia, a fost introdusă și naturalizată în multe țări ca plantă ornamentală în întreaga lume din cauza florilor sale, iar în condiţii de mediu favorabile s-a răspândit rapid formând vaste întinderi în lacuri, râuri şi câmpuri de orez nedecorticat afectând în mod negativ activităţile umane (pescuit, transport pe apă) şi biodiversitatea. În SUA a fost semnalată în 1880, în Africa în 1950 răspândindu-se pe Congo, Nil, Lacul Victoria și India.

Descriere

E. crassipes este o plantă de apă dulce fiind considerată una din plantele acvatice care creează cele mai mari probleme (Holm et al., 1997). Planta prezintă lăstari individuali care au până la 10 frunze aranjate în spirală și separate prin indernoduri foarte scurte. Pe măsură ce lăstarii se dezvoltă, frunzele bătrâne mor lăsând cioturi desfrunzite. Periodic, mugurii axilari se dezvoltă ca stoloni care cresc 10-50 cm orizontal înainte de a stabili plante noi. Populațiile foarte mari de tulpini interconectate se pot dezvolta rapid, chiar dacă stolonii mor.

Tulpină

Sub formă de lăstari (stoloni) sau tulpini verticale, erecte, groase, flexibile. Tulpinile care poartă flori au 60 cm, în timp ce stolonii au 10 cm. Tulpinile sunt netede, de culoare închisă.

Frunze

Sunt dispuse în rozetă, cresc aproape 1 m deasupra apei, sunt ovate, rotunjite, circulare sau aproape eliptice, formate din peţiol (deseori bombat, 2-5 cm grosime) şi limb (aproape rotund, oval sau în formă de rinichi, până la 15 cm diametru. Frunzele sunt groase, lucioase,verde cerat cu marginile curbate și ondulate cu nervuri numeroase, finedispuse longitudinal.

Flori

Fiecare floare are un periant de 1,5 cm lungime, care se extind în 6 lobi de culoare purpurie ce pot atinge 4 cm lungime. Lobul principal are o culoare galben deschis, sub formă de diamant înconjurat de un mov mai închis.Odată ce inflorescenţa este complet ieşită din teacă, florile se deschid împreună, procesul începând în timpul nopţii şi încheindu-se dimineaţa cu ofilire până în noaptea următoare.

Perioada de înflorire

Mai – septembrie

Fruct

Este o capsulă cu 3 camere și numeroase semințe. Acestea prezintă nervuri proeminente, formate în florile uscate, scufundate. Fructele și semințele sunt observate rar, semințele pot produce numeroase răsaduri în climatul moderat. Semințele sunt dispersate de păsări și pot rămâne viabile pentru 15-20 ani.

Înmulțire

Se înmulţeşte vegetativ şi prin seminţe. După înflorire, pedunculul se îndoaie şi capsulele mature şi seminţele sunt eliberate sub apă. Seminţele sunt capabile de germinare imediat sau pot rămâne latente pentru mulţi ani.

Impact

Afectează transportul pe apă, căile de comunicaţie şi acces (Gopal, 1987). În privinţa pescuitului, dezvoltarea excesivă a acestei plante are afecte mai accentuate asupra comunităţilor mici. În afară de existenţa problemelor de acces către zonele de pescuit şi a recuperării plaselor de pescuit cu capturi pot avea efecte grave asupra stocurilor de peşte şi pisciculturii.

Control mecanic

În cazul unor probleme acute (împiedică accesul pescarilor, ameninţă blocarea porturilor sau afectează instalaţiile hidro-electrice), o soluţie eficientă ar putea fi utilizarea de cordoane plutitoare sau bariere fixe pentru a preveni deplasarea în zonele critice. Îndepărtarea acestora se poate realiza la scară mică şi prin îndepărtare manuală. La scară mai mare, este nevoie de utilizarea de maşini speciale, fie la ţărm, fie montate pe bărci. Acolo unde este posibil, în cazul corpurilor mai mici de apă, pot fi utilizate echipamente nespecializate (excavatoare, cordoane plutitoare, etc.), vegetaţia fiind împinsă la ţărm de către barci modificate corespunzător. Julien (2008) analizează aspectele biologice ale E. crassipes legate de management şi sugerează că izolarea şi eradicarea pot avea succes în cazul în care planta se află în stadiul incipient de dezvoltare, ocupă o suprafaţă mică şi este accesibilă. Jyoti şi Garima (2013) prezintă metode de control inclusiv, inclusiv recoltarea manuală.

Control chimic

Utilizarea erbicidelor, cel mai des folosit fiind 2,4-D sau alte erbicide precum glifosfatul (Findlay şi Jones, 1996). În cazul utilizării 2,4-D, cele mai bune rezultate se obţin în condiţii de creştere rapidă, temperatură şi umiditate ridicate, atunci când majoritatea plantelor vor fi distruse şi se vor scufunda în decursul a 2-4 saptămâni. În condiţii mai puţin favorabile, unele plante se por regenera şi necesită repetarea tratamentului. Cu toate acestea, nu se recomandă folosirea metodei chimice în arii naturale protejate.

Foto credit

http://flowers2.la.coocan.jp/Pontederiaceae/Eichhornia%20crassipes/DSC08197.JPG

Bibliografie

Castroviejo, S., Galan, A., (2008), Eichhornia crassipes Solms in A.DC. (Real Jardin Botanico), Castroviejo et al (eds.), Flora iberica, vol.18, pag 320-321; http://www.floraiberica.org/

Chikwenhere, G.P., (2001), Current strategies for the management of water hyacinth on the Manyame River System in Zimbabwe. Biological and integrated control of water hyacinth: Eichhornia crassipes, Proceedings of the Second Meeting of the Global Working Group fot the Biological and Integrated Control of Water Hyacinth, Beijing, China, 9-12 October 2000, 105-108;

Coetzee, J.A., Hill, M.P., Byrne, M.J., Bownes, A., (2011), A review of the biological control programmes on Eichhornia crassipes (C.Mart.) Solms (Pontederiaceae), Salvia molesta D.S.Mitch. (Salviniaceae), Pistia stratiotes L. (Araceae), Myriophyllum aquaticum (Vell.) Verdc. (Haloragaceae) and Azolla filiculoides Lam. (Azollaceae) in South Africa, African Entomology, 19(2): 451-468;

DAISIE, 2013, Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe, DAISIE (online), www.europe-aliens.org

Findlay, J.B.R., Jones, D., (1996), The integrated control of water hyacinth, Eichhornia crassipes, in Africa based on Roundup R herbicide treatments, in: Moran, V.C., Hoffman, J.H., eds. Proceedings of the 9th international symposium on biological control of weeds, Stellenbosch, South Africa, 19-26 january 1996:435-440;

Gopal, B., (1987), Biocontrol with arthropods, Water hyacinth, 208-230;

Gutierrez, E., Huerto, R., Saldana, P., Arreguin, F., (1996), Strategies for waterhyacinth (Eichhornia crassipes) control in Mexico, Hydrobiologia, 181-185;

Harley, K.L.S., (1990), The role of biological control in the management of water hyacinth, Eichhornia crassipes, Biological News and Information, 11(1):11-22;

Hill, M.P., Cilliers, C.J., (1999), A review of the arthropod natural enemies, and factors that influence their efficacy, in the biological control of water hyacinth, Eichhornia crassipes (Mart.) Solms-Laubach (Pontederiaceae) in South Africa, Biological control of weeds in South Africa (1990-1998), 103-112;

Holm, L., Doll, J., Holm, E., Pancho, J., Herberger, J.,  (1997), World Weeds. Natural Histories and Distribution, New York, USA: John Wiley and Sons, Inc.

Julien, M., (2008), Plant biology and other issues that relate to the management of water hyacinth: a global perspective with focus on Europe, Bulletin OEPP/EPPO Bulletin (Papers from EPPO/CoE Workshop – How to manage invasive alien plants? The case study of Eichhornia crassipes), 38(3): 477-486;

Julien, M.H., Griffiths, M.W., (1998), Biological control of weeds: a world catalogue of agents and their target weeds, ed. 4;

Jyoti, P., Garima, A., (2013), Environmental impact of hyacinth on water bodies and its remedial measures: a case study, Trends in Biosciences, 6(3): 298-299;

Lu, J., Wu J., Fu Y., Zhu L., (2007), Water hyacinth in China: a sustainability science-based management framework, Environmental Management, 40(6): 823-830;

Grașiță, Iarbă grasă

Nume științific: Portulaca oleracea L.

Descriere

Plantă anuală suculentă, cu origine incertă posibil Africa de N (Chapman et al., 1974). Se întâlneşte de la nivelul mării până la 2600 m (Vengris et al., 1972), cel mai frecvent în regiunile temperate şi subtropicale, deşi se poate extinde şi la tropice şi latitudini mai mari. Latitudini comune sunt între 45°N şi 40°S, cu extindere la 58°N în America de Nord şi 54°N în Europa (Matthews et al., 1993). Exista în lumea nouă înainte de sosirea lui Columb, de asemenea era întâlnită în Europa la sfârșitul secolului al 16-lea. P.oleracea este comună în spaţiile deschise, grădini, viţă de vie, plaje, în arealul depozitelor de deşeuri, pante erodate, malul râurilor. Preferă solurile uşoare, bogate în substanţe nutritive, soluri nisipoase în zonele calde. Este o plantă comestibilă.

Tulpină

Cilindrică, dură, adesea roşiatică şi puternic ramificată cu multe ramuri suculente începând de la bază. Are o lungime cuprinsă între 10-30 cm. Este o plantă târâtoare dar cu posibilitatea de a emite tulpini verticale. Are rădăcină pivotantă.

Frunze

Groase, alterne, de culoare verde închis, ovale până la alungit-cuneiforme, lucioase. Pot varia între 40 mm x 15 mm şi 60 mm x 25 mm pe solurile fertile. Verticile apicale sunt compuse din 2-5 frunze.

Flori

Periantul (învelișul floral al plantelor) este galben, nepedunculată, solitară sau în grupuri mici, plasată în axila foliară. Există 4,5 sau 6 petale galbene care variază între 3-10 mm lungime şi 2-8 mm lăţime, cu 6-15 stamine. Se deschid de obicei doar în zilele calde, însorite de dimineață până după amiaza devreme.

Perioada de înflorire

Mai – septembrie

Fruct

Este o capsulă de formă ovoidală care se deschide pe mijloc și eliberează sămânța minisculă (1 mm), ovoidală, plată, de culoare maro spre negru cu un punct alb de atașare.

Înmulțire

Prin semințe. Are potenţial mare de reproducere (produce flori, fructe, seminţe în 6 săptămâni de la germinare, seminţele rămân viabile până la 14 ani, unele chiar 40 de ani).

Impact

Afectează negativ culturile de : sparanghel, sfeclă roşie, ţelină, varză, porumb, ceapă, cartofi, orez, soia, trestie de zahăr, roşii, grâu, care vor avea productivitate redusă.

Control mecanic

Prin prășirea plantelor (Miyanishi şi Cavers, 1981) sau utilizarea unei folii de polietilenă pentru a preveni germinarea (Ricotta şi Masiunas, 1991; Zhang et al., 1992)

Control biologic

Nu există agenți aprobați.

Control chimic

Folosirea unor compuşi: atrazin, bentazonă, bromoxinil, chloramben, metolaclor, pendimetalin, etc. (Goia, 2013).

Foto credit

www.johnson-nursery.com/plant-nursery/category/Annuals/plant/purslane-pazazz-jumbo-yellow/id/502663

Bibliografie

Chapman J., Stewart R.B., Yarnell R.A., (1974), Archaeological evidence for pre-Columbian introduction of Portulaca oleracea and Mullugo verticillata into eastern North America, Economy Botany, 28:411-412;

Goia I., (2013), Flora şi vegetaţia zonelor umede ale Porţilor de Fier, LIFE10 NAT/RO/000740 Improving the conservation status for the priority species and habitats in the Iron Gates wetlands, APM Caraş-Severin, Reşiţa, disponibil la www.cormoran.portiledefier.ro

Matthews J.F., Ketron D.W., Zane S.F., (1993), The biology and taxonomy of the Portulaca oleracea L. (Portulacaceae) complex in North America, Rhodora, 95(882):166-183;

Miyanishi K., Cavers P.B., (1981), Effects of hoeing and rototilling on some aspects of the population dynamics of pure stands of Portulaca oleracea L. (purslane), Weed Research, 21(2): 47-58;

Ricotta J.A., Masiunas J.B., (1991), The effects of black plastic mulch and weed control strategies on herb yield, HortScience, 26(5): 539-541;

Vengris J., Dunn S., Stacewicz-Sopuncakis M., (1972), Life history studies as related to weed control in the northeast.7. common purslane, Research Bulletin, Agricultural Experiment Station, University of Massachusetts, 598:1-44;

Zhang B.Y., Chen H.G., Zhou T.W., (1992), Exploration on coloured plastic mulch for controlling weeds in tomato and maize fields, Plant Protection, 6:40-41;

Răchitan

Nume științific: Lythrum salicaria L.

Descriere

Plantă erbacee perenă, originară din Europa. Este întâlnită pe tot continentul european, în zone umede, zone litorale, iazuri piscicole sau cursuri de apă, mlaştini, păduri, areale deschise. Excepție fac zonele montane înalte şi latitudinile mai nordice, având ca limită nordică de distribuţie 69º30’ lat N în Norvegia.

Tulpină

Poate fi fără ramuri laterale dar plantele formează de obicei ramuri în partea inferioară a tulpinii (Hegi, 1925). Tulpina este dreaptă, (60-180 cm) prevăzută cu 4 sau 6 muchii, acoperite cu peri fini. Plantele mature pot avea între 30-50 de tulpini dintr-o singură rădăcină. Lungimea şi numărul ramificaţiilor laterale varianză în funcţie de condiţiile de mediu, cel mai probabil cantitatea de nutrienţi din sol.

Frunze

Opuse, lanceolate, au 3-10 cm lungime, cele de la bază sub formă de inimă. Frunzele se dezvoltă din fiecare nod (Thompson et al., 1987; Mal et al., 1992).

Flori

Inflorescențe atrăgătoare în formă de spic terminal de până la 1 m lungime, cu flori care au 6 petale fucsia.

Perioada de înflorire

Iulie – octombrie. În condiţii experimentale înflorirea durează aproximativ 10 săptămâni dar în condiţii naturale poate dura până la 12 luni.

Fruct 

Capsule închise în sepale păroase și care conțin câteva semințe maro-roșcat.

Înmulțire

Prin semințe, producţia de seminţe depinde de vârsta şi mărimea plantei, o singură tulpină putând produce în general 900-1000 capsule (Thompson et al., 1987), cu 83-130 seminţe per capsulă (Mal et al., 1992). Temperatura optimă pentru germinare este de 15-20º C, planta negerminând la sub 14ºC (Shamsi şi Whitehead, 1977). Părţile supraterane ale plantei mor toamna târziu şi muguri noi apar la partea superioară a rădăcinii. Există exemple în America de Nord în care unele plante pot ramâne în stare latentă pentru un an şi îşi pot relua creşterea în anul următor (Thompson et al., 1987). Germinarea seminţelor are loc la sfârşitul primăverii şi începutul verii, în general la sfârşitul lunii Iunie, începutul lunii Iulie şi continua până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie.

Impact

Invadează malurile apelor, elimină specii native protejate. Contribuie la fenomenul de eutrofizare a apei. Reduce debitul de apă în canalele de irigații. Denaturează calitatea pajiștilor zonele umede. Contribuie la scăderea stocului de peşte şi reducerea debitului de apă în sistemele de irigaţii.Ameninţă producţia de orez sălbatic în centrul SUA (Thompson et al., 1987).

Control mecanic 

Prin arat, cosit sau smulgerea manuala a plantelor dar aceste metode au succes doar pe termen scurt (Malecki şi Rawinski,1985).

Control biologic

Cu ajutorul insectelor: Galerucella calmariensis, Galerucella pusilla (Coleoptera: Chrysomelidae) şi Hylobius transversovittatus (Coleoptera: Curculionidae) – High et al., 1995.

Control chimic

Aplicarea unor erbicide precum: glifosfat, 2,4-D, imazapir.

Foto credit

http://www.quebecmultiplants.com/images/photos/LTHSLRB.jpg

Bibliografie

Fickbohm S.S., Zhu W.S., (2006), Exotic purple loosestrife invasion of native cattail freshwater wetlands: effects on organic matter distribution and soil nitrogen cycling, Applied Soil Ecology, 32(1): 123-131;

Hegi G., (1925), Illustrierte Flora von Mittel-Europa, vol.5, nr.2, Munich, Germany, JF Lehman;

High S.D., Blossey B., Laing J., Declerck-Floate R., (1995), Establishment of insect biological control agents from Europe against Lythrum salicaria in North America, Environmental Entomology, 24(4): 967-977;

Mal T.K., Lovett-Doust J., Lovett-Doust L., Mulligan G.A., (1992), The biology  of Canadian weeds.100. Lythrum salicaria, Canadian Journal of Plant Science, 72(4): 1305-1330;

Malecki R.A., Rawinski T.J., (1985), New methods for controlling purple loosestrife, New York Fish and Game Journal, 32(1): 9-19;

Shamsi S.R.A., Whitehead F.D., (1977), Comparative eco-physiology of Epilobium hirsutum L. and Lythrum salicaria L. IV. Effects of temperature and inter-specific competition and concluding discussion, Journal of Ecology, 65(1): 71-84;

Thompson D.Q., Stuckey R.L., Thompson E.B., (1987), Spread, impact, and control of purple loosestrife (Lythrum salicaria) in North America wetlands, Fish and Wildlife Research no.2, Washington DC, USA, United States Department of the Interior;

Woo I.S., Drlik T., Quarles W., (2002), Integrated management of purple loosestrife, IPM Practitioner, 24(10): 1-9.

Cenușer, Fals oțetar

Nume științific: Ailanthus altissima (P. Mill) Swingle

Descriere

Arbore originar din Taiwan și centrul Chinei. Introducerea lui în Statele Unite s-a realizat în trei etape. În prima etapă a fost introdus în Pennsylvania în anul 1784  în scop ornamental, apoi în anul 1820 a fost adus în New York (Davies, P. A, 1942) iar în 1850 în California. În anul 1924 a fost plantat și în Hawaii (Woodcock, Deborah, 2003). În Europa a fost introdus în jurul anilor 1700 (Essl, Franz, 2007). Prin semințele aduse în Europa a fost introdus în Argentina, Australia și Africa (Hoshovsky, Marc C, 1988). Tolerează bine seceta și poluarea.

Tulpină

Este drept, poate ajunge până la 30 m înălțime. Are scoarța netedă, subțire și lucioasă de culoare cenușiu deschis. Atunci când se dezvoltă sub coronamentul unor arbori mai înalți sau este tăiat cu regularitate, capătă aspect de tufă (Gleason, Henry A.; Cronquist, Arthur. 1991). Ramurile se rup foarte ușor. Prezintă două tipuri de ramuri: lungi și lăstari scurți. Lăstarii lungi sunt sterili și pot atinge 5 m în timp ce lăstarii scurți prezintă flori și rareori ating 46 cm lungime (Davies, P. A, 1942).

Frunze

Frunzele sunt mari, compuse, de culoare verde închis cu nervuri vizibile (verde deschis) pe partea superioară și urât mirositoare. Pe partea inferioară sunt verde albicios. Toamna, înainte de a cădea frunzele capătă o culoare galbenă. Stipelele (fiecare dintre cele două frunzișoare situate la baza pețiolului sau a limbului frunzelor, care protejează mugurii axilari) prezintă nectaruri care secretă zaharuri (Bory, G.; Clair-Maczulajtys, D, 1980).

Flori

Majoritatea florilor sunt unisexuate, dar unii arbori pot prezenta flori complete (Zasada, John C.; Little, Silas, 2008). Inflorescența este un panicul lung (10-20 cm) cu flori mici 6-8 mm. Florile staminate au un miros foarte puternic, respingător. Petale mici albe sau galben-verzui.

Perioada de înflorire

Mai – iunie

Fruct

De culoare galbenă sau verde devine roz-roșiatic sau roșu-maroniu la maturitate, lățit ca o aripă subțire în jurul seminței. Au 2,5-5 cm lungime, sub formă de elice și care amintesc de fructele arțarului (Acer spp.). Cresc în ciorchine care poate conține sute de semințe (Kentucky Exotic Pest Plant Council, 2001). Semințele măsoară 0.6 × 0.25 cm (Ansari, S. H.; Ali, M, 1999) și cântăresc aproximativ 27 mg (Matlack, Glenn R, 1987).

Înmulțire

Prin semințe și drajoni. Drajonii se pot întinde la 15 m față de rădăcina primară. Nu tolerează umbra. Au o viață relativ scurtă (30-50 ani), însă au fost semnalate exemplare care au atins și 150 ani.

Impact

Formează comunităţi care înlocuiesc speciile native.

Control mecanic

Prin decojire inelară. Este importantă descurajarea folosirii speciei în scop ornamental, pentru fixarea solurilor, în horticultură sau forestier.

Nu se recomandă distrugerea prin smulgere/tăiere deoarece procedeul stimulează formarea drajonilor!

Control biologic

Nu există agenți aprobați.

Control chimic

Se recomandă aplicarea de tratamente foliare în cazul desișurilor unde riscul de a afecta alte specii este minim. Temperatura aerului la momentul aplicării tratamentului trebuie să fie de 18°C pentru a asigura absobția erbicidului (Glyphosate, Triclopyr).

Foto credit

Luis Fernández García

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/84/Ailanthus-altissima.jpg

Bibliografie

Ansari, S. H.; Ali, M, 1999, Recent developments in the chemistry of Ailanthus altissima. Hamdard Medicus. 42(3): 58-63.

Bory, G.; Clair-Maczulajtys, D, 1980, Production, dissemination, and polymorphism of seeds in Ailanthus altissima (Mill.) Swingle, Simaroubaceae. Revue Gererale de Botanique.

Davies, P. A, 1942, The history, distribution, and value of Ailanthus in North America. Transactions, Kentucky Academy of Science. 9: 12-14.

Diggs, George M., Jr.; Lipscomb, Barney L.; O’Kennon, Robert J, 1999, Illustrated flora of north-central Texas. Sida Botanical Miscellany, No. 16. Fort Worth, TX: Botanical Research Institute of Texas. 1626 p.

Essl, Franz, 2007, From ornamental to detrimental? The incipient invasion of central Europe by Paulownia tomentosa. Preslia. 79(4): 377-389.

Gleason, Henry A.; Cronquist, Arthur, 1991, Manual of vascular plants of northeastern United States and adjacent Canada. 2nd ed. New York: New York Botanical Garden. 910 p.

Hoshovsky, Marc C, 1988, Element stewardship abstract: Ailanthus altissima–Tree-of-heaven, [Online]. In: Managment library–plants. In: The global invasive species team (GIST). Arlington, VA: The Nature Conservancy (Producer). Available: http://tncweeds.ucdavis.edu/esadocs/documnts/ailaalt.html [2010, November 9].

Kentucky Exotic Pest Plant Council, 2001, Invasive exotic plant list, [Online]. Southeast Exotic Pest Plant Council (Producer). Available: http://www.se-eppc.org/states/KY/KYlists.html

Matlack, Glenn R, 1987, Diaspore size, shape, and fall behavior in wind-dispersed plant species. American Journal of Botany. 74(8): 1150-1160.

Woodcock, Deborah, 2003, To restore the watersheds: early twentieth-century tree planting in Hawaii. Annals of the Association of American Geographers. 93(3): 624-635.

Zasada, John C.; Little, Silas, 2008, Ailanthus altissima (P. Mill.) Swingle: ailanthus. In: Bonner, Franklin T., Karrfalt, Robert P., eds. Woody plant seed manual. Agric. Handbook No. 727. Washington, DC: U.S. Department of Agriculture, Forest Service: 224-226.